|
^^Sk8er Girl_<3 A7x^^
Vizitator
|
|
Punk rock-ul este un gen de muzică rock de tip anti-establishment (împotriva autorităţii instituţionalizate, împotriva convenţiilor societăţii) care a început la mijlocul anilor '70. Precedat de o varietate de muzică „protopunk” din anii '60 şi începutul anilor '70, punk rockul s-a dezvoltat între 1974 şi 1977 în Statele Unite, Marea Britanie şi Australia, unde trupe precum The Ramones, Sex Pistols, sau The Clash au fost recunoscute drept avangardistele acestei mişcări muzicale.
Trupele punk, evitând excesele percepute ale rockului „mainstream” din anii '70, au creat o muzică scurtă, rapidă şi dură, cu instrumentaţie minimă şi versuri de multe ori politice sau nihiliste. Subcultura punk, asociată muzicii, se caracterizează prin rebeliune juvenilă, haine specifice, o varietate de ideologii anti-autoritariene şi pein atitudine DIY („do it yourself”).
Punk rockul a devenit un fenomen major în Regatul Unit spre sfârşitul anilor '70; popularitatea în lume era însă limitată. De-a lungul anilor '80, forme de punk rock au apărut pe scene din întreaga lume, de multe ori refuzând succesul comercial şi asocierea cu cultura mainstream. Până la sfârşitul secolului XX, moştenirea lăsată de punk rock a dus la dezvoltarea mişcării rockului alternativ, şi noi trupe de punk rock au popularizat acest gen, la câteva decade după prima lui înflorire. Recent, punk rock-ul a fost combinat cu muzica ţigănească, devenind punk ţigănesc.
Primul val de punk intenţiona să fie modern într-un mod agresiv, distanţându-se de bombasticitatea şi sentimentalismul rockului anilor '70.[1] Conform bateristului The Ramones, Tommy Ramone: „În forma lor iniţială, multe lucruri din anii '60 erau inovatoare şi antrenante. Din păcate, ce s-a întâmplat a fost că cei care nici măcar nu erau stare să ţină o lumânare aprinsă pentru artişti precum Hendrix, au început să improvizeze. S-a ajuns la solo-uri interminabile care nu duceau nicăieri. În 1973 deja îmi dădusem seama că era nevoie de un rock 'n' roll în stare pură, sincer, fără vrăjeală”.[2] John Holmstrom, fondatorul fanzine-ului „Punk”, îşi aminteşte că „punk rockul trebuia să apară deoarece scena rock devenise atât de domesticită încât muzica lui Billy Joel sau a lui Simon and Garfunkel era considerată rock and roll, cu toate că pentru mine şi ceilalţi fani, rock and roll-ul însemna o muzică sălbatică, avidă de libertate şi plină de rebeliune, imposibil de a fi tinuta sub control.”.[3]
Conform descrierii criticului Robert Christgau, „A fost de asemenea o subcultură care a respins cu dispreţ idealismul politic şi prosteala flower-power californiană a mitului hippie”.[4] În schimb, Patti Smith a sugerat în documentarul „25 Years of Punk” că hipioţii şi punkiştii erau uniţi de aceeaşi mentalitate anti-establishment. În orice caz, unele figuri majore ale mişcării punk au respins nu doar rockul mainstream şi cultura asociată acestuia, ci şi pe cei mai importanţi predecesori: „Fără Elvis, Beatles sau Rolling Stones în 1977”, au declarat cei de la The Clash.[5] Acel an (1977), când punkul a erupt la scală naţională în Marea Britanie, avea să fie un „an zero”[6] atât muzical, cât şi cultural. Deşi nostalgia a fost discreditată, mulţi au adoptat o atitudine nihilistă, reprezentată de sloganul Sex Pistols „No Future” („Fără viitor”).[7]
Trupele punk de multe ori rivalizează cu structurile şi aranjamentele muzicale simple ale garage rock-ului anilor '60.[8] Acest accent pus pe accesibilitate exemplifică estetica DIY a muzicii punk, în contrast cu ceea ce adepţii ei consideră efectele muzicale şi cerinţele tehnologice ostentative a multora dintre trupele mainstream din anii '70. Un număr din 1976 a fanzineului punk „Sideburns” a conţinut o imagine cu trei corzi, explicată „Aceasta este o coardă, aceasta este încă una, aceasta este a treia. Acum formaţi o trupă”.[9]
formati punk
*Blink 182*
*Placebo*
*Anti-Flag*
*The Exploited*
*Green Day* ( e intre punk si rock)
*Ramones*
*Sex Pistols*
* GBH*
*The Mistfits*
*The Damned*
*Prodigy*
*Yellowcard*
*The Academy Is*
*Postal Service*
|
|
)
---